Melc vărgat pe o alee de grădină toamna

Un melc mare, cu o privire prietenoasă, își întinde corpul de-a lungul paginii. Cochilia sa rotundă este răsucită într-o spirală strânsă și decorată cu dungi late, iar cei doi pedunculi lungi de pe cap se termină cu mici vârfuri rotunjite. Aleea de sub el este presărată cu firimituri de pământ și pietriș mărunt, în colțul din față zace o frunză lobată de stejar, iar în dreapta se odihnește o piatră plată. În fundal cresc smocuri de iarbă și o tufă mică, încadrând întreaga scenă în forme simple și clare.

Viața din interiorul unei cochilii spiralate

Melcul de uscat își păstrează cochilia toată viața. Pe măsură ce melcul crește, cochilia se dezvoltă la nivelul deschiderii, iar la majoritatea speciilor spirala este răsucită spre dreapta. Ochii se află în vârful celor două tentacule superioare mai lungi, în timp ce perechea inferioară, mai scurtă, este folosită pentru miros și pipăirea solului.

Melcii alunecă cu ajutorul unui picior musculos și lat, iar mucusul pe care îl secretă reduce frecarea și le protejează corpul de pietricelele ascuțite. În interiorul gurii se află radula, o formațiune asemănătoare unei panglici acoperite cu mii de dințișori mărunți, folosită pentru a răzui frunzele. În perioadele de secetă și pe timpul iernii, melcii de uscat sigilează deschiderea cochiliei cu un strat întărit de mucus uscat, numit epifragmă.